Cum s-a născut în România Muzeul Presei.
2018-08-14 - Brindusa Armanca
Cultura
0
Un dialog regăsit cu fondatorul său, poetul PETRE STOICA

 

Ideea de a face Muzeul Presei într-un oraș mic multietnic, de 11.000 de locuitori, la granița cu Serbia, vine dintr-o suită de împrejurări norocoase, întâlniri cu personaje entuziaste și o tenacitate viguroasă, surprinzătoare la un poet.

 

Petre Stoica, poet din generația miraculoasă a anilor ’60, cu Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag ș.a., și traducător excepțional din literatura germană, nu mai străjuiește de peste zece ani Muzeul Presei pe care l-a imaginat și l-a înfăptuit. S-a stins în 2009 la Jimbolia, acolo unde a ales să-și trăiască ultimii 15 ani ai vieții, într-o casă cu livadă melancolică și tufe aromate de mărar, care au pătruns în vers. Avea 78 de ani. Spunea că a făcut tot ce s-a putut să nu apuce bătrânețea: „Am fumat, am băut, am pierdut nopți. Dar n-am scăpat“. Discuția consemnată în continuare a avut loc în nocturnă la Budapesta, după o seară de poezie în dialog cu arta plastică organizată la ICR Budapesta în 26 iunie 2008 sub genericul Ceva, titlu sugerat de pictorița Mihaela Șchiopu, prietenă dragă a poetului, care îi ilustra grafic și artistic poemele. A fost o seară specială, cu Petre Stoica așezat aristocratic într-un jilț din dotarea institutului și cu actorii Teatrului VIS din

 

Poet discret, cum a fost, Stoica a scris destul de mult și-al naibii la gazetă și a păstorit bonom și informal o generație de jurnaliști care au avut, în diferite momente de după 1989, ceva de spus în presă. Petre Stoica a fost cel care ne-a deschis această ușă și a realizat cumva o legătură între boema literară pre-1989 și noi, fără de care, azi, poate am fi fost mult mai puțin decât nu-prea-multul la care am ajuns.

(Iulian Comănescu)

Székszárd recitând poeziile traduse în maghiară. Dincolo de scenografie, publicul era vizibil impresionat de figura seniorială, subliniată de barba și șevelura căruntă în ton cu privirea albastră, precum și de o cruce mare purtată la vedere. După aplauze și autografe, am stat la povești până spre dimineață, cu un reportofon pe masă. Am rememorat împreună cum s-a înfăptuit proiectul său „patriotic“, cum îl numea, Muzeul Presei „Sever Bocu“ din Jimbolia, inaugurat în septembrie 2007. Înregistrarea s-a rătăcit printre zecile de casete, benzi și fișiere digitale adunate în ani. Regăsită, ea evocă o secvență de timp prețioasă din istoria presei românești și din viața unui om de cultură care a vrut și a lăsat o urmă în lume.

Petre Stoica alături de Brîndușa Armanca

 

Petre Stoica povestește: „Lucrările la acest muzeu al presei au început aproape simultan cu boala mea. Casa oferită de primarul entuziast care mi-a fost alături până la capăt, Kaba Gábor, o primisem în stare proastă, reparațiile se anunțau de durată. Eram de-a dreptul speriat pentru că s-au trasat deja linii, au fost angajaţi muncitori, au început să investească bani şi mă întrebam ce o să fie dacă... Planul îl croise prietena mea foarte talentată, Mihaela Șchiopu, care e și arhitectă, și graficiană, și pictoriță. Tot ea, ai văzut, mi-a făcut ilustrații la cărți, expoziții extraordinare potrivite la poeziile mele, din care ați pus și voi aici, pe pereții casei ăsteia splendide, Vila Malonyai, unde stă ICR-ul. Şi îmi ziceam, Doamne, să supravieţuiesc până se termină clădirea, interiorul să fie lucrat cum trebuie, la nivel european. După ce au început lucrările, am făcut o operaţie. Mă gândeam să trag de viață ca să pot căra în muzeu colecțiile adunate, fiindcă nimeni altcineva nu știa rostul lor. În sfârşit, am supravieţuit în mod miraculos, până şi profesorul Nicodim, specialist în chirurgie toracică, a spus că am un organism fenomenal. Am intrat într-o fază foarte bună, la două săptămâni după operaţia de patru ore jumătate am început radioterapia. Aia a fost cu cântec, fiindcă aparatele nu erau reglate cum trebuie și am suferit o iradiere care mi-a provocat arsuri și afectat vederea. Dar să trecem“.

 

Povestea muzeului n-ar fi inteligibilă dacă n-am spune că Petre Stoica, născut în Banat, cu liceul terminat la Liceul „C.D. Loga“ din Timișoara, a trăit 40 de ani în București unde s-a consacrat ca scriitor. Ce l-a făcut să se întoarcă și să se stabilească la Jimbolia o spune oricui îl întreabă, cum mi-a mărturisit și mie:

 

„Eu sunt bănăţean. M-am dus să studiez filologia, cu ideea că mă întorc şi o să fac presă. Visul meu era să devin jurnalist. De altfel, la liceu mi se spunea Jurnalistul, întrucât veneam cu geanta burduşită de ziare cumpărate de la Szilágyi bácsi care avea chioşc vizavi de Lloyd. Un evreu bătrân, foarte simpatic, care era mişcat de gestul

Petre Stoica la inaugurarea Muzeului Presei

 

unui copil cu pantaloni scurţi ahtiat după presă. Deci acesta a fost visul meu. Dar, cum istoria întotdeauna îţi face figuri, mie mi-a făcut una neagră, părinţii mei au fost deportaţi, și nu numai ei, dar şi toate rudele. N-am avut unde să mă întorc, așa că am rămas în Bucureşti. Am avut noroc că am fost remarcat ca student, mă duceam cu drag la cursurile lui Vianu, Rosetti, iar Vianu chiar m-a chemat să colaborăm, erau câteva cursuri unde străluceam. Eu nu venisem la filologie învăţând peste vară. După mine, cel care vrea să studieze la litere învaţă deja din clasa a patra, adică citește, citește, citește, iar eu asta făceam. Citeam, citeam, citeam... Am început, în fine, să scriu. Primul meu protector a fost Paul Georgescu care nu mi-a dat voie să plec din Bucureşti. M-a chemat la Gazeta literară, unde n-am vrut, dar am acceptat să fiu corector la editură. Adevăratul meu protector a fost A.E. Baconski şi cei de la revista Steaua, de unde porneşte cariera mea de scriitor şi cărora le sunt etern recunoscător. După facultate s-a format grupul care a intrat în istoria literară ca Generația 60, cu Nichita, Matei Călinescu, Modest Moraru, Mircea Ivănescu, un grup foarte interesant, unde dezbăteam probleme de literatură. Deşi eu aveam o altă viziune asupra poeziei, aceste discuții mă captivau, erau foarte frumoase, se petreceau în jurul unui şpriţ şi aşa mai departe. De ce am revenit în Banat? În primul rând, nu dintr-o viziune agresivă asupra Bucureştiului. Dimpotrivă, începusem să intru în intimitatea Bucureştiului, să cunosc clădiri, destine, ca să nu mai spun că eram prietenul anticarilor, care știau povești fascinante despre oraș. Însă visam să mă întorc acasă, în Banat, să scriu liniștit. Adică eram în căutarea unei «insule mai puțin poluate», cum ziceam într-un vers.“

 

Imagine din Muzeul Presei

 

Ideea de a face Muzeul Presei într-un oraș mic multietnic, de 11.000 de locuitori, la granița cu Serbia, vine dintr-o suită de împrejurări norocoase, întâlniri cu personaje entuziaste și o tenacitate viguroasă, surprinzătoare la un poet. S-au asociat, pe de o parte, interesul din tinerețe pentru presă al publicistului de mai târziu cu pasiunea de colecționar a lui Petre Stoica, care aduna de mic ziare, reviste și timbre.

 

Petre Stoica își amintește: „Când am ajuns la Jimbolia, l-am simțit ca pe un oraș rece, în paragină. Oamenii se uitau neîncrezători la mine, ce-o vrea ăsta, poate a venit să facă bișniță. Tocmai se votase legea fundațiilor și a asociațiilor, repede am înființat o fundație culturală. M-am dus la primar, era unul român, i-am spus că orașul nu are practic viață culturală, nu are monumente. Nu zic, de dat mi-a dat clădire pentru Fundația Culturală Româno-Germană pentru cele 16.000 de volume care rămân orașului. I-am propus să finanțeze un bust al lui Eminescu, a zis că nu are bani. Cam toate ideile mele, și aveam destule, se loveau de refuz. În fine, au venit alegerile locale și s-a schimbat primarul, a fost ales Kaba, un ungur. Omul a bătut la ușa mea, s-a prezentat și mi-a oferit ajutorul. M-am gândit să-l pun la încercare: ce-ar fi să facem un bust al lui Eminescu și nu doar atât. Să-l punem lângă un bust al pictorului șvab Peter Jung și lângă altul al lui Petöfi, fiindcă la Jimbolia s-a întâlnit poetul maghiar pașoptist cu generalul Bem. Nu știu de unde, dar în scurt timp a venit cu zece milioane de lei. A pus și Uniunea Scriitorilor o sumă și așa s-a născut o alee a personalităților. Am creat emulație, am început să punem plăci memoriale, să facem evenimente, am deschis la un moment dat o cafenea literară la Casa de Cultură pe care am botezat-o urmuzian Apunake. Le mai spuneam câteodată că bani se găsesc, cele mai scumpe sunt ideile. Fiindcă am avut o finanțare de la Kultur Kontact din Viena, am organizat un simpozion prin fundația culturală la care au venit numai nume mari. La amenajarea Muzeului Presei, însă, nu m-aș fi descurcat fără primarul Kaba, care se prezenta ca șofer al poetului Stoi­ca. Oricând îl chemam, își făcea timp. Ca primar e de o zgârcenie teribilă, ca om e generos cu banii lui. Nu era o problemă să îi cer 500 de mărci, să plec undeva să cumpăr o colecție, cărți sau o revistă rară. Știa

 

Muzeul „Sever Bocu“ a fost ridicat cu infinite greutăţi, traversate cu un entuziasm demn de o ţară mai iubitoare. Au apărut câteva articole în presă, prietenii s-au emoţionat în mod decent, însă nici un for cu adevărat important din România nu a acordat atenţia pe care Petre Stoica o merită. Între timp, realizatorul acestui proiect incredibil a cheltuit banii obţinuţi din toate premiile literare care nu au încetat să vină.

(Mihaela Șchiopu, Ion Barbu)

că primește banii înapoi. Dar cu banii publici era strâns la mână, ca să-i ajungă la asfaltări, la apă, la canalizare. De unde nu era apă cu orele în oraș, după ce a venit Kaba, într-o săptămână s-a rezolvat problema. Nu e de mirare că, deși ungurii nu depășesc 15% din populație, iar șvabi au mai rămas 4,5%, omul a fost ales cu 70% din voturi. A fost norocul meu. Am pornit la drum practic fără niciun ban și azi putem arăta un muzeu de fason european. Aproape lunar mă duceam la Bucureşti, uneori la Budapesta sau la Belgrad, să

 

Imagine din Muzeul Presei

 

cumpăr cărți și să completez colecțiile. Cumpăram din banii mei. Începusem să iau premii, în fiecare an luam câte un premiu, aveam reeditări și lecturi în străinătate. După aceea am vândut apartamentul cu patru odăi, plus jumătate al mamei. Am vândut zece hectare de pământ pe care l-am primit aici. Deci bani au fost. Plus că timp de trei ani am primit şi un mic ajutor de la guvernul bavarez. Venea primarul Kaba cu mașina, băteam anticariatele, ne întorceam cu câte șapte sacoșe cu cărți și publicații. Tot ce mă interesa cumpăram. Așa am ajuns să avem în Muzeul Presei din Jimbolia mii de publicații, cărți de vizită, legitimații de presă, tiparnițe vechi, scrisori care reconstituie epoci întregi. I-am dat numele lui Sever Bocu nu doar fiindcă a fost jurnalist, redactor la Tribuna și fondatorul ziarului Vestul, ci și pentru că a luptat ca nimeni altul, ca deputat, ca ministru în Guvernul Maniu și ca guvernator al Banatului, pentru înființarea Universității din Timișoara, pentru Facultatea de Medicină, pentru Mitropolia Banatului. Nu mai pun că l-am cunoscut personal și am plâns când am aflat că a murit ca deținut politic în închisoarea torționarilor comuniști de la Sighet“.

 

Am vorbit și despre startul mass-media după 1990, exceptând televiziunea, pe care Petre Stoica o repudia. De alt­fel, refuza să primească în casă un televizor care, spunea, nu îi dădea răgaz să cumpănească asupra știrilor, ca atunci când le citea la gazetă. Îi era teamă că îi afectează buna judecată. Avea însă condei sprinten ca publicist, a scris sute de texte de ziar, la cotidianul țărănist Dreptatea, începând să publice după 1989 chiar de la numărul 3.

 

„După Revoluţie m-am aruncat imediat în presă, lucram pentru zece, cincisprezece ziare, era o mare nevoie de jurnaliști, de condeie. Era normal ca primii ziariști să provină dintre scriitori, ei aveau exercițiul textului și abia așteptau să își spună opinia. Fiindcă presa a fost imediat după 1989 o presă de opinie, toți aveau o părere despre orice. Am luat și eu câțiva tineri să îi învăț ce mai știam. La un moment dat, am observat că niște prieteni de-ai mei nu mai apăreau în anumite ziare. L-am și întrebat pe unul de ce nu îi mai văd semnătura în România liberă. Mi-a explicat că s-a încheiat etapa asta, ziarele au prins ceva experiență și nu mai vor scriitori în redacții, vor jurnaliști de teren. Cred că acesta era mersul firesc, așadar era o veste bună. M-am retras de la Dreptatea când au început certuri la PNȚ-CD și am simțit infiltrările de securiști. M-am întors la literatură și la revistele literare. Mai departe însă, cum a evoluat presa în aceși ani, ar fi multe de criticat. Mai ales că avem desfășurată istoria presei într-un muzeu și putem face comparații și evaluări în cunoștință de cauză.“

 

Muzeul Presei „Sever Bocu“ se prezintă astăzi ca o instituție modernă care găzduiește pe o suprafață de aproximativ 600 de metri pătrați publicații autohtone și străine în mai multe limbi (română, franceză, germană, rusă, maghiară, germană, sârbă, bulgară, turcă etc.) din cele mai diverse domenii, precum istorie, sport, literatură, medicină, modă etc. Colecţia de ziare se deschide cu cea dintâi publicație românească, Albina Românească, şi se termină cu apariţiile la zi. Pe lângă o extrem de bogată listă de ziare, muzeul deţine numeroase almanahuri şi calendare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, documente legate de viaţa internă a ziarului (legitimaţii, plicuri, cărți de vizită), fotografii de epocă şi o bibliotecă de specialitate în domeniul mass-media. Sunt expuse specimene de ziare rare, imagini din viaţa cotidiană a tipografilor şi desene de presă, iar pentru a sugera vizitatorului o imagine cât mai coerentă a vieţii poligrafice, muzeul a reuşit să achiziţioneze o tiparniţă şi încă două piese de atelier tipografic.

 

 

Imagine din Muzeul Presei

Din prezentarea succintă, adecvată unui site, nu răzbat frământarea, efortul, bucuria și izbânda omenească de a fi pus piatră de temelie unei instituții care nu va dispărea odată cu suflarea vremelnică a întemeietorului. Îmi amintesc cât s-a agitat ambițiosul colecționar să procure două reviste pentru copii care lipseau din tabloul general al presei de dinainte de 1989: Luminița și Arici Pogonici. Cu ajutorul prietenilor, le-a procurat. Petre Stoica se pricepea, achzițiile sale indicau un cunoscător fin al fenomenului mediatic și mai ales un om de cultură riguros și profund.

 

Discuția noastră se apropia de sfârșit, se ivea dimineața. După numerosele cafele băute în salonul Institutului Cultural Român din Budapesta, Petre Stoica și-a mărturisit amestecul de fericire, mândrie și amărăciune cu gândul la viitorul muzeului: „Este o preocupare pentru mine, dacă aș fi sănătos, aș face aici o instituție de nivel european. N-am personal calificat, dar m-aș duce la Timișoara, la Arad, la București să caut, să aduc. Însă, pentru tot ce am avut în plan cultural în viaţa mea, Muzeul este o încoronare a activităţii mele. Literatura, poezia sunt opera mea în alt plan. După ce plec, pe casa asta nu scrie niciunde Petre Stoica. Nici nu trebuie. Dar sunt fericit că am pus bazele unei instituţii pe care n-am visat s-o pot face, şi încă într-un mod rafinat. N-o să uit momentul acela, a fost cel mai frumos al ultimilor mei ani, după încercările la care m-a supus viața. S-a anunțat inaugurarea pe 14 septembrie 2007, s-au trimis invitații peste tot. Nu-i mult de atunci, doar câteva luni, îmi amintesc bine. Erau invitați vreo șapte parlamentari, mulți universitari, primarul Gheorghe Ciuhandu al Timișoarei și mulți prieteni jurnaliști, scriitori. Cu câteva zile înainte de inaugurare, noi nu aveam încă mobilierul de bază. În preziua evenimentului, au venit pe la opt seara niște muncitori să înlocuiască geamuri sparte. Am terminat pe la miezul nopții, eram frânți și eu, și fetele, și Gabi Kaba, primarul. Dar eram satisfăcuți, aproape că mi-au dat lacrimile. M-am gândit că nu o să rezist a doua zi, cu boala și cu oboseala mea. Culmea, a doua zi am zburdat. Am fost atât de fericit când am văzut câtă lume a venit, am fost emoționat, după vorbele pline de duh ale prietenului meu, Marcel Tolcea, să dezvelesc placa pe care scrie cu litere frumos desenate MUZEUL PRESEI «SEVER BOCU» JIMBOLIA“.

 

 

 

 

 

TAGS : petre stoica muzeul presei jimbolia nichita stanescu mircea ivanescu Kaba Gábor muzeu budapesta
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.