Festivalul Shakespeare, spectacole de colecție
2018-05-08 - Doina Papp
Cultura
0
Am ales două dintre spectacolele de anvergură aduse la Craiova care au dat strălucire afișului bogat al festivalului.

 

De-a lungul celor 11 ediții de când ființează, Festivalul Internațional Shakespeare, care are loc la Craiova de fiecare dată celebrând nașterea marelui Brit (23 aprilie), a adus în fața publicului din România și a oaspeților străini nu doar cele mai interesante montări din repertoriul shakespearean, ci și ideea că genialitatea se măsoară în termenii de nepătruns ai infinitului. Lumea nesfârșită în înțelesuri a teatrului lui William Shakespeare e scena vieții însăși, cum dramaturgul ne-a spus într-o replică celebră, ascultându-i vânturile, valurile, vorba poetului. Nu contenim să ne minunăm cât de adevărate sunt, au fost și vor mai fi poveștile pe care le-a scornit observând viața cu ochi necruțător, în care se recunosc ca într-o oglindă (oglinda, ca și scena, sunt metaforele shakespeareane preferate) toți cei care le ascultă sau privesc.

 

Perenitatea teatrului shakespearean este poate printre puținele idei necontestate de revoluționarii teatrului din toate timpurile, dar mai ales de astăzi, când teatrul își revizuiește constant parcursul, negându-și adeseori brutal strămoșii. E cu atât mai reconfortant să constați într-un festival de anvergura acestuia că nu e creator, oricât de avangardist, care să nu-și fi măsurat forțele și talentul jucând repertoriul shakespearean și că marile izbânzi teatrale, succesele de răsunet, notorietatea se leagă de Hamlet, Othello, Macbeth ori Lear, ca să cităm doar unele dintre cele mai vehiculate titluri. Shakespeare este un loc al confirmărilor, dar și poligon de încercare pentru experimente și nu se supără când e luat în răspăr, pentru că, până la urmă, tot el are dreptate.

 

Ediția din acest an a Festivalului Shakespeare, fondat și condus cu pasiune de Emil Boroghină, de numele căruia care se leagă și cel mai important directorat din istoria Teatrului Național din Craiova, a avut ca subtitlu Planeta Shakespeare. După un forever de acum câțiva ani care țintea valabilitatea în timp a operelor sale, se adaugă expres și ideea de spațiu, întinderea teritorială a interesului pentru Shakespeare fiind încă un argument al forței mesajului pieselor sale. Planeta Shakespeare poate reprezenta însă și locul unde artiștii scenei solidarizează cu marele teatru, întru același ideal spiritual. De aceea, oricât de diferite, geniale sau mai puțin geniale ar fi spectacolele prezentate pe scena acestui festival, ele servesc acelor idei inspirate de acest continent spiritual care dau teatrului forța de a se impune ca loc al întâlnirilor esențiale.

 

Am ales pentru a ilustra cele de mai înainte două dintre spectacolele de anvergură aduse la Craiova care au dat strălucire afișului de altminteri bogat al festivalului și manifestărilor teoretice aferente.

 

Poveștile africane ale lui Shakespeare – Warlikowski

 

Krzysztof Warlikowski, până mai ieri copilul teribil al teatrului contemporan, a montat mult Shakespeare, iar impunerea sa definitivă i-a adus-o acel Hamlet celebru, insolit și scandalos care a făcut să se vorbească despre teatrul său ca despre o rană vie. (Este de altfel titlul cărții lui Piotr Gruszczyński, tradusă și în România). Premiat în acest an la Craiova cu un trofeu tradițional care a onorat și alte nume faimoase ale teatrului contemporan (Ostermeier, Koršunovas, Nekrošius, Purcărete), regizorul polonez, a cărui notorietate mondială e pe zi ce trece mai mare datorită, între altele, și regiilor sale din operă, a ales să aducă la Craiova un spectacol realizat în 2011 la Teatrul Nou din Varșovia, aceste așa-zise povești africane... pe care în zadar s-au străduit unii puriști să le identifice ca atare în scrierile lui Shakespeare.

 

foto-doina-papp-1-1467.jpg (1024×684)

Imagine din spectacolul „Poveștile africane ale lui Shakespeare“, în regia lui Krzysztof Warlikowski

 

Văzând spectacolul de cinci ore în care regizorul a încrucișat fragmente și teme din Regele Lear, Othello și Neguțătorul din Veneția pricepi că, de fapt, se găsesc aici câteva dintre subiectele dragi lui Warlikowski, pe care le atacă înverșunat de când s-a apucat de teatru. Între ele, antisemitismul și Holocaustul, homosexualitatea, biserica. În subsidiar, avem referințe și despre misoginism, despre preferințele regizorului pentru regnul animal, când e vorba să definească mai exact anumite trăsături ale speciei umane. Cu poezia care-i caracterizează spectacolele desfășurate pe spații ample (scenografia, aceeași Małgorzata Szczęśniak) și scăldate în muzică, Warlikowski ne spune în acest spectacol-poem cu referințe la Shakespeare, de fapt, o poveste despre oamenii bântuiți de frică și suspiciune (Lear), de ură (Shylock), obsedați și ațâțați de minciuna din jur (Othello). În pledoaria sa pentru întoarcerea din animalitate la spirit, la rațiune și intelect, regizorul se folosește de personajele shakespeareane, ducându-se cu gândul dincolo de ce se vede și aude, reinterpretându-le când e cazul acțiunile, pentru a distinge între ipocrizie și adevăr, bine și rău, dragoste și sex și a se întreba continuu, prin personajele alese, unde, încotro merge omenirea, care-i drumul? La urma urmelor, dacă Lear e un tată despot, cum îl descrie în spectacol regizorul, nedemn de iubirea Cordeliei, care în finalul spectacolului îi veghează moartea cu repulsie pentru frustrările din copilărie pe care regizorul i le atribuie, împingând presupunerea spre teme care ne frământă azi („Nu tu m-ai educat, membrul tău gol“, îi strigă ea), ce sens mai are să-l plângem pe Lear? Disperarea fiicei celei mici vorbește despre o dramă doar bănuită în Regele Lear, deschizând un adevărat proces în posteritate tragicului personaj. Shylock are și el parte de reinterpretare, mai ales că judecătorul sub roba căruia se află frumoasa și înțeleapta Porția nu poate înghiți la propriu soluția din procesul în care încăpățânatul măcelar e forțat să renunțe la cumplita pedeapsă pe care vrea să o aplice datornicilor. Dezvoltarea tematicii antisemite din Shylock produce în spectacol momentele teatrale cele mai puternice. Un grotesc spectaculos obținut prin contribuția măștilor și a mulajelor animaliere domină sub forma coșmarului viața evreului învinuit el însuși de intoleranță, iar derizoriul sentimentelor e accentuat de explicita relație homosexuală dintre cei doi prieteni care cerșesc mila cămătarului. Othello ar fi poate singurul personaj care trimite la Africa, numai că, într-o replică din rescrisul Shylock, regizorul vorbește despre ura fără motiv care împinge omenirea să facă tot felul de nedreptăți. Dacă nu sunt evreii, sunt negrii, sau homosexualii, sau femeile, pentru cei care consideră aceste specii demne de dispreț. Așa se face că Desdemona devine o demimondenă în călduri care se confesează câinelui, după ce soțul ei o scoate în furou dintr-un party destrăbălat unde Iago cochetează cu Cassio.

 

Am putea să ne întrebăm ce rost au toate aceste răstălmăciri și de ce regizorul schimbă profilul clasic al personajelor doar dacă nu vrem să acceptăm că se poate merge și dincolo de replici la o motivație pe care ne-o permite evoluția sau involuția în posteritate a umanismului renascentist. Vizionarul Shakespeare ne-a prevenit! Și în această genială perspectivă găsește cu cale Warlikowski să-i interpreteze operele. Cum spectacolul său se termină în ritmurile latino pe care un instructor de dans modern le dictează mecanic trupei, putem conchide că omenirea preferă să lase mereu în urmă întrebările grave care o frământă. Unde mergem deci? La un program de relaxare... Excelenta trupă a teatrului polonez, tensiunea spectacolului ne-au făcut însă relaxarea imposibilă.

 

Măsură pentru măsură în viziunea unui tandem ruso-englez

 

Regizorul Declan Donnellan și scenograful său Nick Ormerod, de la trupa londoneză Cheek by Jowl, nu sunt la prima colaborare cu teatre din Moscova, unele dintre aceste spectacole putând fi văzute și la București. Producția în discuție, realizată în 2015 cu Teatrul Pușkin și premiată la Festivalul Masca de Aur, exprimă însă exact sinteza interesantă rezultată din această colaborare între școala trăiristă, stanislavskiană, și rigoarea englezească a regizorului britanic. Potrivindu-se de astă dată perfect cu tema piesei Măsură pentru măsură, unde e vorba despre lege și justiție, stilul riguros adoptat dă roade neașteptate, supunând până aproape de anulare sentimentalismul rus.

 

foto-doina-papp-2-1467.jpg (1024×684)

Imagine din spectacolul „Măsură pentru măsură“, în regia lui Declan Donnellan

 

Spectacolul debutează auster într-un decor care lasă de fapt la vedere hăul scenei, în care se vor profila din lumini gratiile închisorii, cu o pădure de lămpi de plafon ce se aprind și se sting cu mare știință. Câteva cuburi roșietice, care se vor roti la un moment dat pentru a expune ca într-o vitrină personajele damnate, sunt singurele elemente de decor în consens cu economia de mijloace a întregului spectacol. Importante sunt ideile, dezbaterea care se încheagă în urma farsei pe care un rege de odinioară, care are ținută de secol XXI, o pune la cale, lăsându-și drept locțiitor pe cel care se va dovedi mai corupt decât cei pe care voia să-i aducă pe calea morală. Gradația în spectacol e exemplară. Începutul timorat, ezitant, în care întreaga comunitate își urmează ca o umbră conducătorul, e urmat de scenele-capcană în care se produc la vedere mutații de conștiință sub presiunea amenințării cu temnița sau moartea, fie că e vorba de călugărița venită să câștige mila pentru fratele ei condamnat, fie de inflexibilul jude care-și abandonează mapa pentru a umbla sub fustele acesteia. Mai apoi, într-un crescendo, se dezlănțuie sentimentele, cum altfel decât în pași de vals. Dar și acest vals e tratat scenic de regizor în cadrul concepției sale raționale, exacte ca o demonstrație matematică, devenind un contrapunct plasat pentru a rupe un ritm sau a crea altuia așteptare. După devoalarea din final, când regele își dă jos rasa de călugăr sub care se ascunsese, pentru a-l putea trage la răspundere pe locțiitor, spectacolul dobândește conotații contemporane evidente: covor roșu, microfoane și doar împăcarea deus ex machina indicată de Shakespeare ne plasează într-o lume a armoniilor și împăcării. Din trupa performantă a acestui spectacol exemplar se remarcă îndeosebi Anna Khaliullina (Isabela), Alexandr Arsentiev (Ducele) și Andrei Kuzicev (Angelo). 

TAGS : Festivalul Shakespeare craiova Hamlet Othello Macbeth Lear Emil Boroghină
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.