Vocile uitate ale supraviețuitorilor celui de Al Doilea Război Mondial
2018-05-02 - Codrut Constantinescu
Cultura
0
Volumul Forgotten Voices of the Second World War nu este ușor de citit, pentru că, din altă perspectivă decât cea eroică, este o carte atât despre supravieţuire, cât şi despre diversele tipuri de a muri într-un război modern.

 

Cartea lui Max Arthur, Forgotten Voices of the Second World War (Ebury Press, 2005), este continuarea volumului Forgotten Voi­ces of the Great War, despre care deja am scris în revista 22 (nr. 1409, 28 martie 2017). Această urmare este cel puțin la fel de interesantă şi se bazează pe resursele documentare impresionante care sunt stocate în imensa arhivă a Imperial War Museum. Ar­hiva sonoră care acoperă implicarea britanică din cel de Al Doilea Război Mondial, la fel de lungă doar ca cea germană (neîntreruptă din 1939 până în 1945, spre deosebire de cea americană sau sovietică), este formată din mii şi mii de casete, format folosit pentru a înregistra mărturiile orale ale supravieţuitorilor, uneori şi la trei sau patru decenii după petrecerea evenimentelor. Aceste mărturii au o legătură strânsă cu filmul Dunkirk (2017) pentru că în ambele cazuri se pune accentul pe dramatismul evenimentelor trăite de simplii combatanţi, cei care, de regulă, nu prea contează în astfel de conflicte gigantice, mecanizate, alcătuind doar cifre în bilanţurile bătăliilor. Mărturiile au fost ordonate cronologic, la finalul fiecărui an fiind inserate cele de pe teatrul de operaţiuni din Asia, unde Imperiul Britanic a fost implicat din decembrie 1941.

 

Una dintre scenele suprarealiste este povestită de un marinar de pe HMS Windsor, distrugător venit în apropiere de Dunkirk pentru a evacua Corpul Expediţionar Britanic (BEF) masat în zona portului, aflat mai degrabă în stare de haos. Stanley Allen a observat un şir de soldaţi scoţieni, uşor de recunoscut după kilturile pe care le purtau în mod tradiţional și restul uniformei kaki. Un ofiţer s-a apropiat de barca venită să-i salveze (distrugătorul nu avea cum să se apropie prea mult) şi l-a întrebat pe marinar: „În ce parte a Franţei ne duceţi?“. Allen i-a răspuns, fireşte, cu bucurie în glas, că au venit să-i ducă acasa, la Dover. Spre uluiala marinarului, scoţianul i-a răs­puns: „La dracu’, nici vorbă să venim cu voi“. Şi trupa s-a întors şi a mers spre linia frontului să-şi continue războiul lor personal cu nemţii.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1466.jpg

MAX ARTHUR - Forgotten Voices of the Second World War (Ebury Press, 2005)

Capitolul dedicat Bătăliei Angliei cuprinde multe mărturii ale piloţilor britanici (dar sunt şi câteva relatări ale unora germani) care au luptat cu mult eroism într-un conflict esenţial, de care atârna soarta Imperiului Britanic. Mulţi piloţi îşi aduc aminte de adrenalina care punea stăpânire pe ei odată ce începeau luptele aeriene. Locotenentul neozeelandez Al Deere din escadriala RAF numărul 54 recunoaşte că la început erau înfricoşaţi. „Îţi era frică, cum să nu-ţi fie frică, atunci când îi vedeai pe nemţi pe cer, dar după ce te angajai în luptă nu mai aveai timp de ea. Te cuprindea adrenalina, pentru că voiai să-ţi dobori adversarul şi să-ţi salvezi pielea.“ O tânără care făcea parte din Corpul Feminin Auxiliar al RAF îşi aduce aminte cum toată lumea se ruga să vină vremea rea, „probabil singura dată când britanicii s-au rugat pentru aşa ceva, dar nu, era o vreme superbă în vara aia, soare, cer senin, dar noi ne rugam intens“. Vremea rea i-ar fi împiedicat pe aviatorii germani să decoleze din Franţa şi Belgia sau să îşi găsească ţintele britanice. Unii piloţi îşi aduceau aminte de groaznicele momente când au fost doborâţi, fiind nevoiţi să se paraşuteze, unii ajungând chiar în apele Mării Mânecii, fiind salvaţi. Era mult mai uşor pentru piloţii englezi decât pentru cei germani, care era obligaţi să stea mai puţin timp în spaţiul aerian britanic, asta dacă voiau să se mai şi întoarcă la bazele lor. În plus, deloc de neglijat, piloţii germani doborâţi deasupra Marii Britanii (căci nu numai Anglia a fost bombardată, ci şi Scoţia, cu şantierele ei navale foarte importante, şi chiar Belfastul, chiar dacă nu la fel de intens, din cauza distanţei mai mari) erau făcuţi prizonieri, în timp ce cei britanici reluau lupta, uneori chiar în aceeași zi.

 

Max Arthur a ales şi câteva mărturii ale pompierilor bri­tanici care au luptat, poate la fel de mult precum piloţii RAF, împotriva devastărilor produse de bombardamentele nemiloase ale Luftwaffe, şi al cărora eroism ne este mai puţin cunoscut decât cel al aşilor RAF. Mulţi pompieri au şi murit încercând să stingă uriaşele incendii din Londra, Coventry, Liverpool, Birmingham etc. Cifra ar fi de aproape 2.000 de pompieri morţi la datorie. În centrul Londrei este amplasat un grup statuar denumit Blitz, the National Firefighters Memorial, care înfăţişează trei pompieri luptând cu flăcările, monument care a fost inaugurat la 4 mai 1991 în prezenţa Reginei-Mamă Elisabeta. Atât pompierii militari sau civili, cât şi aviatorii RAF au avut de muncă şi în a doua jumătate a anului 1944 (prima rachetă a căzut deasupra Angliei la 13 iunie, când britancii încă se aflau sub euforia debarcării reuşite din Normandia) şi chiar în 1945, când germanii au perfecţionat şi lansat rachetele V1 şi V2. Din fericre pentru populaţia marilor aglomerări britanice, aviaţia de vânătoare britanică a reuşit să doboare în zbor sute de astfel de rachete, beneficiind de avioanele Tempest, care erau dotate cu tunuri de 20 mm, foarte eficiente în ochirea rachetelor.

 

Autorul a ales din miile de relatări şi unele care aparţin unor militari sau marinari implicaţi în bătălii mai puțin cunoscute ale celui de Al Doiea Război Mondial, precum scufundarea flotei franceze în rada portului Oran din Maroc pentru a preîntâmpina căderea ei în mâinile germanilor, luptele şi retragerea din Creta, asediul la care a fost supusă Malta (cu populaţia aflată în pragul înfometării în 1942). Interesante sunt şi descrierile luptelor din Asia, având în vedere că japonezii au atacat simultan atât Pearl Harbour, cât şi posesiunile Imperiului Britanic în regiune (Hong Kong a căzut în ajunul Crăciunului 1941, iar Singapore, considerat inexpugnabil, pe 15 februarie 1942, fiind luaţi prizonieri nu mai puţin de 138.000 de militari din Commonwealth, un adevărat dezastru), scufundând două crucișătoare care reprezentau mândria flotei britanicie, HMS Prince of Wales şi HMS Repulse în largul coastelor malaeziene. În martie 1942, Rangoon, capitala Birmaniei, a fost abandonat de britanici, iar în decembrie aviaţia japoneză bombarda Calcutta, care se află în partea de est a Indiei. Spre sfârşitul anului, Armata Britanică a reuşit totuşi să bareze accesul japonezilor către India. Dacă pe teatrele de operaţiuni unde se confruntau germanii cu englezii şi americanii s-au mai păstrat urme de cavalerism şi respect între adversari (de exemplu, supravieţuitorii britanici ai navelor erau recuperaţi de navele marinei germane care aveau bazele în Franţa, iar răniţii germani erau îngrijiţi în spitale engleze, nu mai vorbim de tratamentul uman la care erau supuşi prizonierii ambelor tabere), în schimb, în Asia cruzimea tradiţională japoneză nu a lăsat loc unor astfel de atitudini, războiul fiind total (răniţii britanici erau masacraţi în spitale de japonezi), iar aceste atrocităţi, cunoscute de englezi, au modelat atitudinea lor. Un ofiţer a recunoscut că de-a lungul restului războiului nu a luat prizonieri japonezi, fapt confirmat şi de locotenetul Marshall din Regimentul Regal de gurkha care spune că „batalionul meu nu a luat prizonieri până târziu, în 1945, şi niciunul dintre oamenii noştri nu a fost luat prizonier - nicio tabără nu lua prizonieri. În perioada asta [1943] a războiului, japonezii erau consideraţi invincibili de unii, chiar şi din trupele britanice“.

 

Volumul nu este ușor de citit, pentru că, din altă perspectivă decât cea eroică, este o carte atât despre supravieţuire, cât şi despre diversele tipuri de a muri într-un război modern, industrializat (prin înecare în Oceanul Artic, prin decapitare, prin împuşcare, prin dispariţia completă a corpului în urma exploziei vreunui obuz sau în urma păşirii pe o mină, prin explozia tancului, prin incendiere etc.). Dar lectura cărţii oferă unui împătimit al genului zeci, dacă nu sute de scenarii de filme de război cât se poate de viabile şi reale.

TAGS :
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.