Cu moartea (altuia) pe moarte călcând
2018-04-11 - Catalin Bogdan
Cultura
0
THREE BILLBOARDS OUTSIDE EBBING, MISSOURI / TREI PANOURI ÎN AFARA ORAȘULUI EBBING, MISSOURI ∙ Scenariul și regia: Martin McDonagh ∙ Cu: Frances McDormand, Sam Rockwell, Woody Harrelson ∙ Câștigător a două Oscaruri, patru Globuri de Aur și cinci Premii BAFTA ∙ Distribuit în România de Odeon Cineplex din 23 martie.

 

Un polițist cam nervos, într-un avânt punitiv, aruncă pe fereastră, de la etaj, un tânăr blajin, chiar în fața tihnitei secții locale. Acolo unde, nu demult, tot el băgase în sperieți un negru arestat, iar șeful său mai puțin rasist mușamalizase bârfele. Prea mândru pentru a accepta un cancer agresiv, șeful își zboară creierii după o zi perfectă cu familia și un orgasm pe măsură. O femeie neîmpăcată cu violul care-i curmase viața fiicei tocmai îl provocase în văzul tuturor, după luni nenorocoase în găsirea vreunui vinovat. Prost văzută de orășel, înduioșat mai mult de cancerul polițistului, femeia nu se lasă cu una, cu două și dă foc, pe înserate, secției. Înlocuitorul șefului sinucigaș, întâmplător un negru, renunță subit la a-și sorbi prima înghețată în oraș pentru a-l concedia pe năbădăiosul subaltern. Relațiile femeii cu fostul soț sunt, între timp, la fel de jalnice, iar violența lui, întâmplător un fost polițist, e proverbială. În cele din urmă, ea și concediatul, care tocmai ratase sinuciderea, pleacă bine înarmați spre un imprudent care se lăudase cu un viol ceva mai bestial. O răzbunare compensatorie nu strică. Dar cum drumul e un pic mai lung, nu e exclus să se mai și răzgândească.

 

În același timp, femeia care nu ezita să-i găurească degetul unui dentist ostil ori să îndoaie niște adolescenți ireverențioși e gingașă cu gândăceii și compătimitoare, la nevoie, cu vulnerabilitățile bolnavilor. Șeful cam farsor, deși lasă orașul să presupună că sinuciderea lui e urmarea hărțuirii din partea ei, îi dedică o mică moștenire pentru a-și continua provocarea mediatică. Chiar și polițistul cam încuiat, ajuns la spital ca victimă neprevăzută a incendierii nocturne, se căiește în fața tânărului pe care îl scăpase pe geam. Iar acesta, la rândul său, îl miluiește cu sucul său și cu un indispensabil pai de convalescent. Fără resentimente e și fiul femeii, care, deși îi displăcea îndârjirea ei cauzatoare numai de belele, înșfacă prompt cuțitul pentru a o apăra de tatăl dezlănțuit. În cele din urmă, polițistul cu fața arsă rabdă o bătaie bună, cu speranța de a finaliza, totuși, cazul violului. Fusese stimulat de o scrisoare postumă de la mentorul său sinucis, care îi confirma, în ciuda a toate, vocația. Astfel încât deja nici nu-i mai purta pică femeii. Acum de aceeași parte a baricadei, oricum cam singurateci, nu e de exclus nici o viitoare relație mai apropiată.

 

Iată o violență, în felul ei, mântuitoare. Asumându-ți-o, nu prea rezolvi lucrurile, dar produci schimbări interioare. Filmul Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri al lui Martin McDonagh pare astfel o fotografie de grup cu doamnă din America creștină și înarmată. Unde strategia morală e una aproape alchimică: întețești focul confruntării până la temperatura la care se forjează metalele în rărunchi – obții astfel o adevărată metanoia, nu văruieli amăgitoare. Probabil asta viza și Stalin când a folosit sintagma „inginerii sufletelor“. Iar el chiar că a aprins focurile în lumea pe care o controla, de ajunsese să semene cu cea întrevăzută de Hieronymus Bosch. Nu e cazul în acest pitoresc colț de Sud american. Aici nu statul e terorist, ci indivizii, chiar dacă uneori găsesc o ideală acoperire în autoritatea cu care-i învestește statul. Chiar și când pleacă, înarmați până-n dinți, să exporte democrația lor exemplară în îndepărtatul Irak. Unde, pentru a calma o populație derutată, profită de misiuni temerare pentru vreun viol ceva mai sadic. Acasă nu toți îndrăznesc, dar în sălbăticia unor deșerturi pierdute riști cel mult o medalie de onoare pe jumătate nemeritată.

 

Legăturile dintre religie și violență sunt multiple și deseori au întreținut polemici aprinse, când nu stârneau euforii greu de stăvilit ori angoase viscerale. Mai aproape de noi, viitorul președinte Donald Trump promitea în campania sa electorală, la o întrunire a National Rifle Association, să elimine orice gun free zone. Ajuns în funcție și confruntat cu noi măceluri școlare, a propus înarmarea profesorilor, care ar urma să concureze pistoalele de apă din recreații cu unele ceva mai penetrante. Dar, pentru cei care azi trâmbițează mezalianța dintre neoconservatorism și neobizantinism, merită precizat că gloriosul Iustinian, de pildă, nu doar a construit Sfânta Sofia, dar a și întărit legislația care interzicea deținerea de arme de către cetățenii imperiului său creștin. Cât despre dreptul la legitimă apărare, Sfântul Ambrozie nu-l recunoștea: mai bine să mori tu decât să-l omori pe altul. Iar canoanele bizantine, cu prestigiul lor milenar, interziceau euharistia pentru câțiva ani soldaților – chiar dacă doar își apărau țara în fața unor invadatori nemernici. Pe de altă parte, nici măcar martirii n-au adus pacea scontată, deseori provocând valuri mai mari de sânge decât eroii.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1463.jpg

Pentru rolurile din filmul „Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri“, Sam Rockwell și Frances McDormand au fost recompensați cu Oscarurile pentru cel mai bun actor în rol secundar și cea mai bună actriță în rol principal

 

Pentru gândirea creștină, violența pune multiple probleme. Pe de o parte, Iisus însuși, caustic și provocator cu adversarii, a fost mereu dezarmat – e drept că apostolii mai purtau sabie, dar în momentul decisiv (pentru finalul său tragic) l-a dojenit pe Petru pentru folosirea ei (cu succes, dovadă o ureche tăiată). Maxima sa violență fizică a fost răsturnarea unor tarabe. A avansat chiar tactica obrazului întors – într-o îngrijorătoare proximitate cu lașitatea. Era provocator în vorbe și iconoclast în fapte, dar evita confruntările fizice. Ar fi putut să apeleze la o ceată de îngeri – o exprimare metaforică, dat fiind statutul său –, dar n-a făcut-o. A suportat o umilință supremă, pentru a se preta apoi la milenii creștine de mistificare a pasivității sale – n-au lipsit destui doritori să-l răzbune, în valuri nesfârșite de iudeofobie.

 

Dar dacă lăsăm la o parte chestiunea războiului – a fost Iisus, în fond, un pacifist? –, inevitabil complexă, ori chiar pe cea a agresivității fizice în general, fie și doar violența simbolică – în sensul lui Pierre Bourdieu – e mai mult decât încuietoare. O violență care forțează conștiințele, mai mult sau mai puțin subtil. Iisus, popular ca taumaturg și exorcist, era destul de circumspect cu succesul învățăturii sale. De aceea și prefera parabolele, iar când vroia să scape de curse apela la piruete retorice. Promova un mesaj în multe privințe radical și exigent, dar (cel puțin) aparent neintruziv – iată, stau la ușă și bat, dacă vei deschide, voi intra și vom cina, o formulare nonevanghelică, dar verosimilă. E drept că unii ar prefera să șteargă distincția dintre seducție și viol, dar aceasta funcționează. Una e să intri (neinvitat) pe fereastra sufletului, iar alta să aștepți să se deschidă ușa (fără să bați ca nebunul). Ceea ce nu elimină tensiunile, chiar și dramatice. Așa cum ne-a amintit Steinhardt, lui Iisus îi plăceau cei tari de cerbice precum samarineanca. Aceasta e uimită nu doar de darul de clarvăzător – altfel spus, de serviciul de spionaj militar –, ci mai ales de complexa strategie aplicată pe teren, care în cele din urmă o dezarmează. Nu e cazul să renunțăm cu orice preț la metafora militară, dar există războaie și războaie, cu atât mai mult războinici și războinici.

 

În fond, ce ne propune Iisus? Să fim blânzi ca porumbeii – la urma urmei, niște prădătoare ca alte specii, doar că nu printre cele mai redutabile. Să fim precum copiii – capabili, uneori, de răutăți intolerabile. Să nu scoatem sabia, ca să nu murim de ea – pacifiștii mor primii, de fapt. Să ne iubim dușmanii – cel mult, reușim o îmbrățișare rusească, ucigând într-o efuziune ipocrit filantropică. Așa cum au înțeles bine asceții, mânia este o forță divină ce trebuie reconvertită la o înțeleaptă strunire de sine. Cu grija de a nu obține mai degrabă ruine decât un templu. Cât privește sabia pe care ne-a adus-o Iisus, cum ar trebui folosită? Și împotriva cui? Două aspecte trebuie lămurite înainte de a ne asuma un război, politic ori duhovnicesc: scopul (real) și metodele (realiste). Desigur, un război e – metafizic vorbind – o ceață, departe de o ecuație istorică simplă. Dar majoritatea mizelor sale sunt atât de inacceptabile pentru un creștin, încât accentul merită pus pe alternative, deplin conștienți de mult prea multele tipuri de victime colaterale. Apoi intervin metodele – nu e cazul să fim niște idealiști Don Quijote, dar putem evita să dăm liber la violuri ca Armata Roșie ori de Gaulle contingentului său african. Ori la torturi ca Bush jr. și ulii săi evanghelici. În astfel de condiții, eroismul belic creștin presupune a nu viola, tortura, masacra. Și eventual și alte chestiuni mai de detaliu.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/afis-catalin-bogdan-1463.jpg

Dar să nu ni-l închipuim pe actualul președinte precum predecesorul său Ronald Reagan, fascinat de lecția virilă a lui Rambo, un model de revanșă în epoca colapsului comunist. Miza sa (neoconservatoare) e de a-i mai răpi statului din exercițiul violenței legitime, plasând-o printre îndatoririle civice. Cu alte cuvinte, în joc nu e doar revenirea la vechiul patos al duelurilor – cireașa de pe tort pentru orice iubitor de western, de altfel –, ci și la cel al linșajului. E și filosofia durei din film, care aruncă inițial sămânța linșajului mediatic, pentru a culege în cele din urmă recolta unui (prim) aliat pentru pedepsirea (extra-judiciară) a unui suspect. Pe de altă parte, e interesantă implicita chestionare a principiului răspunderii individuale. Cel puțin din punct de vedre moral, răspunderea colectivă nu-i de neglijat. Cine răspunde pentru un viol nepedepsit? Le privește acesta doar pe rudele victimei? În fond, militarul violator – întors cu glorie din Irak – aproape sigur va repeta figura, exersată în deșert, pe solul național. Merită să fie lăsat în plata Domnului până se mai descoperă un gingaș trup de fată carbonizat? La baza revoltei femeii stă strategia pe care eroina o expune preotului: într-un grup, oricine intră în cunoștință de cauză răspunde pentru fărădelegile oricărui tovarăș, chiar dacă nu-l cunoaște defel și nu-i repetă faptele. Ea invocă răspunderea colectivă pentru a-l delegitima pe preotul dintr-o Biserică cu prea mulți pedofili, dar la fel încearcă să câștige de partea sa orașul împotriva unei autorități cu prea multe rateuri. Orașul, cel puțin într-o primă fază, alege cealaltă tabără (simbolică). Dar e numai o chestiune de timp: în cele din urmă, gestul ei poate induce o solidarizare, pe urmele polițistului concediat, acum de partea ei, gata să ucidă.

TAGS : THREE BILLBOARDS OUTSIDE EBBING MISSOURI premiul oscar Frances McDormand globul de aur premiul bafta politist viol america crestina
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.