„Ce zile frumoase!“...la Unteatru
2018-04-03 - Andreea Nanu
Cultura
0
Între ironia lui Beckett și profeția dostoievskiană („Frumusețea va salva lumea“), regizoarea Sânziana Stoican, scenograful Valentin Vârlan, actorii Sabrina Iașchevici și Ionuţ Vişan au făcut din piesa lui Samuel Beckett la Unteatru prilejul unei întâlniri autentice cu noi înșine.

 

Spectacolul Ce zile frumoase! mi-a demonstrat că familiaritatea cu performanța și arta teatrală rafinată nu este o simplă întâmplare la Unteatru. Samuel Beckett devine, în regia Sânzianei Stoican, un emoționant poem despre viață, o partitură pe două voci (și la patru mâini) exersată în detaliu de Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan. „Zilele frumoase“ ale lui Beckett nu pot fi povestite, pot fi doar trăite, simțite la firul ierbii, în bătăile inimii. De fapt, ce ne rămâne din marea întâmplare numită viață dacă nu o tapiserie de emoții, sentimente, trăiri, senzații, amintiri mai mult sau mai puțin evanescente, totul sublimat în aburul ușor al melancoliei, ca într-o stampă japoneză. Montarea Sân­zianei Stoican are ceva oriental, prin detaliul decantat și simplitatea decorului, prin culoarea delicată pe care o imprimă scenografiei și interpretării acestui text dificil. Dar, peste rigorile și exigențele textului, adie aburul diafan (și atât de uman) al unei emoții care leagă notele mo­nologului lui Winnie până la stridenta sonerie finală.

 

Textul lui Beckett e un cerc; zilele frumoase sunt, de fapt, un cerc vicios al vieții care și-a pierdut orice frumusețe, devenind sinonim al captivității. O captivitate fizică și sufletească a personajelor care se trezesc dintr-o dată „prinse“, ca în „cronica unei morți anunțate“. Winnie este înghițită progresiv de o movilă de pământ, în timp ce Willie, liber să se miște, trăiește în „văgăuna“ lui, ascuns de privirea ei. Stranie geografia acestui microunivers în doi, în care ea rămâne imobilizată, iar el, deși liber să se miște, nu o poate vedea. Comunicare sincopată, singurătate, disperare, nostalgie, duioșie, absurd, neputință, frica de moarte. Întregul spectru al emoțiilor umane este prezent între ea și el, exilați într-o viață ca un deșert, goală și vastă, exasperant de lungă și înfricoșător de fragilă. Și de care te agăți, orice ar fi, până la sfârșit. Dar cum arată, mai de aproape, această viață? Răspunsul lui Beckett este surprinzător de actual.

 

Rutina ucigătoare. Rutina ca atribut al bătrâneții, dar și ca substanță ce dizolvă senectutea cuplului. Ziua poate fi frumoasă dacă îi accepți limitele. Totul se petrece invariabil între soneria care anunță trezirea și cea care dă stingerea. Viața și moartea sunt extremele zilei în care frumusețea se strecoară sub forma amintirilor sau a revelațiilor neașteptate. De obicei, nu există variațiuni și acesta este un semn de normalitate pentru Winnie, pe principiul că fericirea este absența durerii: „nici mai bine, nici mai rău, nici o schimbare, nici o durere“. Ce poate fi mai minunat? Oare poate fi ceva mai descurajant? În ce-și poate găsi sprijin o femeie singură... dacă nu într-o sacoșă „mare și mov“, pe care soțul i-a oferit-o cândva în tinerețe, cu scopul prozaic de „a face piața“? Sacoșa este un personaj în toată regula. Vocea sacoșei sunt obiectele. Multe fleacuri mărunte și înghesuite, în care poți găsi totul și nimic, disperarea și consolarea, plictisul amestecat cu micile distracțiuni care pot face ziua digerabilă.

 

Viața este o permanentă luptă cu timpul. O luptă din care nu putem ieși învingători. Decât dacă, paradoxal, ne recunoaștem de la bun început învinși: da, suntem muritori. Există un timp exterior, asimilabil produselor de larg consum. Ne agățăm de ele fiindcă ne salvează din plictis. Un timp cu care Winnie se joacă de parcă ar fi o coardă elastică, o durată pe care face echilibristică, alternând ceasurile anoste și clipele micilor descoperiri: un fir de iarbă, chiar și o furnică!... Echivalentul „timpului pierdut“. Un timp pe care nu-l caută ca Proust, ci de care ar fugi, dacă ar putea, „rupând“ pământul. Numai că nu poate... Există însă și un timp interior, dens și atotputernic, ce guvernează făptura umană, capricios și nemilos, cu neputință de conturnat. Putem spune, cu Winnie, că timpul este „o legătură între mine și Dumnezeu“. De fapt, numai Dumnezeu poate să rupă cercul timpului, să indice un exit salvator. Deși captivă în pământul care se aglomerează în jurul ei, Winnie privește în sus... traducându-și speranța de a fi salvată (de fapt, credința) într-o meditație despre gravitație: „gravitaţia nu mai este ce-a fost... dacă n-aş fi prinsă în felul acesta, m-aş înălţa în înaltul cerului“, „pământul ar pocni şi m-ar elibera!“. În tot acest timp, palmele lui Willie mimează monologul, ca o subtilă achiesare la lamentația femeii. Winnie e captivă și nimic nu poate schimba asta. Nici măcar cuplul straniu care trece pe lângă ea, cu indiferență. „O voi dezgropa cu mâinile mele.“ Promisiunea nu va fi onorată. Ce să faci? Winnie nu are prea multe soluții. Totuși, ar fi una, pe care o găsește la răstimpuri deosebit de atrăgătoare: revolverul. Revolverul este o prezență insolită, cu un ascendent cert față de celelalte componente ale nécessaire-ului feminin fiindcă, la o adică, poate face diferența dintre viață și moarte; de aceea Winnie i se adresează personal: „tu vei locui aici“. Periuța de dinți, tubul cu pastă (terminat, ce păcat!), oglinjoara și rujul de buze, tocul cu ochelari și... arma mortală. Opțiunea mereu la îndemână, dar imposibilă, peste care oricând poți să dai în sacoșa mov, care „cine ştie ce comori de îmbărbătări ascunde“.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1462.jpg

Sabrina Iașchevici în piesa „Ce zile frumoase!“, de Samuel Becket, la Unteatru

 

Cel puțin vizual, viața se traduce adesea ca o aglomerație de posesiuni. Sacoșa cu obiecte, sacoșa ca o lume anexă, sacoșa ca surogat al celuilalt. Dar și metaforă (poate puțin prozaică) a sufletului în care înghesuim de toate, felurite gânduri, în care lucrurile esențiale și nimicurile coexistă frățește. Găsești de toate, chiar și lucruri despre care nu știai că există. Omul e o permanentă enigmă, mai ales pentru sine însuși. Își conține întrebările, dar și răspunsurile, nu trebuie decât să scormonească până în adânc. Dacă e adevărat că „lucrurile au o viață a lor“ și că aceste lucruri vor continua să existe chiar și după ce pământul ne înghite, e cu atât mai adevărat că sufletul - mai ales el - va supraviețui, pășind gracil peste firul roșu al soneriei ce anunță stingerea.

 

Totuși, Iubirea. Oare se mai vede ea, în crepusculul „zilelor frumoase“? Winnie are un răspuns al ei: „când doi oameni stau împreună, unul îl vede pe celălalt (peste umăr) fără ca și celălalt să-l vadă“; „mi-aş dori să trăieşti în partea asta, ca să te pot vedea“, îl roagă la răstimpuri pe Willie; noi, spectatorii, vedem totul prin ochii lui Winnie și faptul că Willie nu ni se arată ne sugerează că nici ea, chiar dacă la răstimpuri pare preocupată de starea lui, nu-l (mai) vede. Și totuși, sentimentul care leagă doi oameni continuă să adie peste dunele deșertului, peste umbrele zilelor care s-au scurs: „Willie, mi-a înţepenit gâtul tot admi­rându-te... dar merită osteneala“. Willie este el însuși o umbră dinspre care răzbat răspunsuri monosilabice, gesturi zgârcite și chiar - surprinzător - ecoul unei melodii! Acompaniament al cântecului lui Winnie care, însă, nu se (mai) aude fiindcă „nu poţi să cânţi doar aşa, ca să-i faci plăcere celuilalt... Cântecul trebuie să se reverse din inimă...“. Cât despre Willie, acesta refuză un bis. „M-ai găsit vreodată ispititoare?... că de iubit, ştim povestea.“ Willie tace, obstinat. Puţinele reacţii verbale ale bărbatului (aproape absent) sunt expresia unei masculinităţi neîmplinite (se uită la o poză indecentă, stri­gă la un moment dat „orgiiie!“, iar la întrebarea lui Winnie „Ce este un porc?“ îi răspunde: „Un vier... castrat... crescut pentru tăiere“, la toate acestea adăugându-se sugestivul laitmotiv: „angajăm june dinamic!“.

 

Însă vorba lui Beckett, „ce P-O-Ț-I fa­ce?“. Poate nimic nu are rost... Sau poate nu mai e timp!... Piesa începe şi se încheie cu soneria ceasului, marcând strident începutul şi sfârşitul unei zile obişnuite; spre final, printr-o repetiţie la intervale din ce în ce mai scurte, soneria sugerează trecerea accelerată a timpului, ca într-o ciuleandră, ţintind spre un final inevitabil al personajelor, la fel de absurd ca viața lor. Și totuși, vorbim de o viață, iar povestea acestei vieți trebuie spusă. Dar... ce ne facem când (și) cuvintele ne părăsesc? E lucrul de care Winnie se teme cel mai mult, singurătatea și corolarul ei, tăcerea, sunt mai rele decât moartea. Refrenul cu care Winnie dispare sub pământ, „şi nicăieri nici un cuvânt adevărat“, ne amintește că suntem fragili și că, orice am face, la vie est ailleurs. Ade­vă­rul ne scapă. Viața este altundeva și nu o putem confunda cu surogatele ei.

 

Sabrina Iașchevici este un actor complet. Ea interpretează un rol dificil, extrem de solicitant, construind din detalii atent lucrate un personaj complex și nuanțat. Monologul este susținut printr-o dicție impecabilă, prin gesturile și mimica foarte expresive, dar, în același timp, cât se poate de firești. Sabrina Iașchevici extrage esența tare a extra-ordinarului din banalitatea cotidiană. Decorul (ingenios proiectat de Valentin Vârlan) și personajele ni se dezvăluie într-un echilibru interesant, din care nu lipsesc momentele de tensiune, în care și tăcerile își au locul lor. Dincolo de ritualul care face ca o zi să semene cu alta, ne putem duce cu gândul la o zi neîncepută, întrezărim un început de lume în care un bărbat și o femeie, deși singuri (și izolați) într-un pustiu, ne invită să ne imaginăm un posibil paradis. Între ironia lui Beckett și profeția dostoievskiană („Frumusețea va salva lumea“), regizoarea Sânziana Stoican, scenograful Valentin Vârlan, actorii Sabrina Iașchevici și Ionuţ Vişan au făcut din piesa lui Samuel Beckett la Unteatru prilejul unei întâlniri autentice cu noi înșine.

TAGS : ce zile frumoase Beckett uniteatru Sânziana Stoican Sabrina Iaşchevici Ionuţ Vişan
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.