Violul de stat
2018-02-27 - Catalin Bogdan
Cultura
0
De ce nu avem și noi ficțiuni (remarcabile) cu Băsescu, Dragnea, Mazăre, Ghiță ori Oprea? Cu DNA, baroni locali, arcanele SRI, patroni de presă, greve ori proteste de stradă. E mai interesant Berlusconi – pentru Nanni Moretti sau Paolo Sorrentino – doar fiindcă e înconjurat de târfe și starlete? Sau Giulio Andreotti pentru legăturile cu asasinatele mafiei? Să fie într-atât de cenușiu universul politic autohton încât să nu ne mai inspire scenariștii?

 

Nu putem decât deplânge criza filmului politic autohton. Spre deosebire de colegii lor din țări vecine, regizorii noștri nu se prea mai preocupă de actualitatea politică. Cel mult, uneori apar mici trimiteri în fundal. Precum un televizor deschis redând (în direct) izbirea celui de-al doilea turn al WTC, în timp ce protagoniștii sunt cu totul prinși de tensiuni casnice – în Niki Ardelean, colonel în rezervă. Despre prăbușirea care a urmat dis­cută, peste ani, și co­me­se­nii unui parastas, dar tâ­nă­rul conspiraționist e privit cu con­des­cendență de conlocutorii săi, în timp ce militarul venit de pe un front oriental are o criză de angoasă mai mult metafizică – problemele de fond, în Sieranevada, ră­mân cele de cuplu, iar dezbaterile vizează doar veracitatea, indiferente la agenții eve­nimentelor. Când apare un președinte – Ion Iliescu jucându-și propriul rol în Me­dalia de onoare –, e doar un figurant ins­tituțional, fără culoare politică. Nu lipsesc, în schimb, referințele la fostul regim – ca fosta vilă de la Neptun a lui Ceaușescu, în Boogie, privită acum tot peste gard, dar cu bășcălie în loc de frică. E drept că Se­cu­ri­tatea încă bântuie conștiințele, dar a abor­da o actualitate mai pregnant po­li­ti­za­tă mai mult prin schema cam facilă a unei puteri oculte post-securiste – de la Omul zilei (1997) la De ce eu? (2015) – riscă să de­zamăgească. Iar când e vorba de co­rup­ție – în Bacalaureat, de pildă –, aceasta e într-atât de generalizată, încât pare atem­porală, nu condiționată de un anumit con­text politic. Dacă vrem mai multă con­cretețe, trebuie să ne limităm la detalii: ci­neva, în spatele protagoniștilor, apostro­fea­ză niște babe drept pesediste – în re­centul Pororoca.

 

Dacă noi stăm prost la acest ca­pitol, nu ne rămâne decât să ne uităm la vecini. Sfioasa – ti­tlu inspirat de o povestire a lui Dostoievski – ne poartă în Ru­sia profundă de azi. Un orășel care gravi­tează în jurul unei închisori – turismul car­ceral nu e mai puțin profitabil ca al­tele. O femeie umilă pleacă să-și viziteze so­țul închis. Călătoria ei va fi nu doar un eșec, ci și o cufundare în inima întu­ne­ri­cului. Pătimirile încep din autobuzul su­praaglomerat, unde pachetul (returnat fă­ră explicații de închisoare) devine pretext pentru o primă agresiune (verbală), fiind tratată ca un intrus de netolerat într-o pre­tins urbană societate. Urmează umi­lința unui control polițienesc discreționar într-o gară, cu scuza prevenției anti­te­ro­riste. Și patriotica nostalgie belică a unor tovarăși de tren. Și promiscuitatea in­va­zivă a chiriașilor de ocazie. Și refuzul fără explicații al gardienilor. Și șantajul po­li­țiș­tilor locali. Și ambivalența mafioților lo­cali. Și impotența senilă a asociației anti-abuzuri. Culminând cu scena onirică a vio­lului colectiv.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-1-1457.jpg

Imagine din filmul Sfioasa (2017), regizat de Serghei Loznița

 

Serghei Loznița a conferit inspirat unui (greu suportabil) crescendo al ame­nin­ță­rilor un debușeu suprarealist – ceea ce amin­tește de Căința lui Abuladze. Unui di­neu feeric prezidat de șeful închisorii, cu discursuri spășite ale succesivilor ei agre­sori, îi urmează bezna sordidă a siluirii. Printre zbiri recunoaștem chipuri istorice ale represiunii – barbișonul lui Dzerjinski, de pildă. Despre con­ti­nui­tatea comunism-post­co­mu­nism s-a vorbit mult, de­se­ori facil. Filmul lui Loz­ni­ța e mai convingător, prin aso­cieri cu mai mult temei. Un anumit mod de a-ți tra­ta semenul – un obstacol, chiar și fără a fi un dușman –, gu­stul special pentru vio­lență orgiastică – solidară, obscenă, instituțională –, o retorică a culpabilizării nerușinate – gloria propagandiștilor –, o nostalgie ame­nin­ță­toare, ambiguitățile blândeții. Astfel de re­sorturi explică mai bine restaurația lui Pu­tin decât recrudescența unor pasiuni ca­ta­logate ideologic. Ne e milă de pro­ta­go­nistă, într-atât de pe nedrept și repetat lo­vită, dar radicala ei vulnerabilitate ar tre­bui să ne pună pe gânduri. Nu dă ușor îna­poi, își asumă riscuri, acceptă ajutor vădit dubios, dar pare ca un ierbivor printre bes­tii. Totuși, e soție de pușcăriaș – nu e ex­clus, dar e puțin probabil să fie ne­vi­novat. E noua Sonia Marmeladova pornită la ocnă după vreun Raskolnikov, dacă nu după un criminal odios. Tocmai amestecul (dostoievskian) de teologie a suferinței – o pedagogie a pedepsei, în fond – și ispită au­toritaristă alimentează redutabil o cul­tură a violului de stat. Eroina nu va de­ve­ni, în niciun caz, replica feminină a lui Mi­chael Kohlhaas.

 

Și Andrei Zviaghințev sugerează o con­ti­nuitate în Leviathan: printre portretele oficiale luate drept țintă la o tragere între prieteni apare, printre ale predecesorilor, și cel al lui Putin. Iar replica unui pro­tagonist – (evaluării actualului președinte) „îi lipsește încă perspectiva istorică“ – e mai mult decât o butadă: creația sa po­li­ti­că e încă în curs. Dar rețeta de bază pare gă­sită: subsidiaritatea violenței, împănată cu tragic necenzurat (prin salutare corec­ti­ve politice). Ingrediente: un primar atot­puternic, polițiști obedienți, un episcop ci­nic, parohieni cu jeepuri, un avocat (doar) cu prestigiul capitalei, o adulterină de pro­vincie, alcoolici locali. Teroarea și ha­osul – conform lui Nicholas Werth, determinante pentru stalinism – sunt reutilizate într-un nou context, cu alte doze și în alte com­binații. Oricât de diabolic metafizică, dra­ma are indiscutabile rădăcini politice.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-2-1457.jpg

Imagine din filmul Leviathan (2014), regizat de Andrei Zviaghinţev

 

Să trecem puțin mai la vest. Patrula lui Krisztina Goda are virtuțile unei parabole. Un polițist înfipt vine într-un orășel de­căzut și pradă furturilor. Patosul său jus­ti­țiar convertește violența unor tineri golani locali în favoarea unor ronde pu­nitive – pe fondul mai vechilor tensiuni în­tre un­guri și romi. Încet-încet, atmosfera se schimbă, polițistul devine primar, iar duș­manii își riscă deja viața, nu doar mân­dria. Nu e greu de recunoscut spiritul Job­bik, cu noul squadrismo fascist și tentele rasiste. Înainte de a fi o meditație despre putere și constrângere, Patrula vorbește des­pre epoca Orbán și ispitele sale au­to­ritariste. Și despre cum liniștea cu orice preț – ne-o promisese și Iliescu – se um­ple ușor de sânge – stors de mineri ori de alte conștiințe civice.

 

Merită să trecem și Dunărea, în Bulgaria regizorilor Kris­tina Grozeva și Petăr Văl­cia­nov. Slava e povestea tragică a unui acar, ajuns fără voia lui într-un angrenaj politic care-l macină cu cinism. Găsind pe șine o pungă plină cu bani, acarul mai onest – de mult exas­perat de furturile de combustibil ale co­legilor – o predă poliției. Recompensat (cu o diplomă și un ceas de duzină) în cadrul unei ceremonii menite să spele imaginea unui ministru corupt, i se rătăcește ve­chiul ceas, amintire de familie și indicator de precizie – util sincronizării cu mersul tre­nurilor. Slava – cândva o celebră mar­că de ceasuri – i-a însoțit (de-o viață) sta­tutul umil, în timp ce slava cultivată de o echipă de PR pentru ministru depinde de victime ca el. Povestea e frustă, ca și pro­ta­gonistul – uneori, sofisticăriile ci­vi­li­za­ției merită ignorate –, dar, în ciuda in­flației discursului despre cum sunt suntem mințiți cu televizorul, nu avem antidoturi eficiente în fața otrăvurilor răspândite de echipele de PR – mai decisive azi decât po­litrucii de altădată. Și noi, la nord de Du­năre, păcăliți cândva de o revoluție te­levizată, suntem în continuare conduși, în bună măsură, din studiouri.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdan-3-1457.jpg

Imagine din filmul Slava (2016), regizat de Kristina Grozeva şi Petăr Vălcianov

 

 Ceva mai la sud, pe coastele Mării Negre, are loc un ciudat Delir. Filmul lui Emin Alper e elocvent în privința freneziei te­nebroase a regimului Erdoğan. Periferiile metropolei, inundate de gunoaie și câini vagabonzi, cufundate în beznă și zguduite de explozii (teroriste), devin prielnice pen­tru confuziile cele mai tragice. În cele din urmă, pușcăriașul eliberat ca informator își toarnă aiurea fratele, simplu hingher cu mintea tulburată, dosind cu greu un pa­truped cruțat de măcel – o inițiativă populistă a primarului. Credea că-l pro­tejează astfel, dar doar îi va curma viața – metafora unei politici perfide, azi și mai redutabile în Turcia.

 

De ce nu avem și noi ficțiuni (remarcabile) cu Băsescu, Dragnea, Mazăre, Ghiță ori Oprea? Cu DNA, baroni locali, arcanele SRI, patroni de presă, greve ori proteste de stradă. E mai interesant Berlusconi – pen­tru Nanni Moretti sau Paolo Sorrentino – doar fiindcă e înconjurat de târfe și star­lete? Sau Giulio Andreotti pentru legă­turile cu asasinatele mafiei? Să fie într-atât de cenușiu universul politic autohton în­cât să nu ne mai inspire scenariștii? Cum nu ducem lipsă, de pildă, de teatru preocupat de Pungești ori Roșia Montană, dilema e de circumscris în zona filmului. Indiscutabil, prestigiul esteticii vehiculate de noul val a jucat un rol castrator. Când domnul Lăzărescu e plimbat tragic pe la mai multe spitale, în joc sunt cinismul anumitor medici, neșansa suprapunerii cu un grav accident rutier, însingurarea pa­cien­tului, alcoolismul, bătrânețea. De fapt, deși povestea e inspirată de un caz re­al, viziunea lui Puiu glisează de la de­nunțul mediatic al unui sistem sanitar dis­funcțional spre o condiție umană fun­da­mental tragică, în care vina (de orice fel) are o pondere ambiguă – omul e, oricum, pe moarte. Nu contează cine e ministrul Să­nătății, cum a fost numit directorul spi­talului, care e salariul medicilor de ur­gen­ță, câte internări finanțează Primăria ori cât de neglijate legislativ sunt strategiile paleative. Nu contează nici ce pensie are, nici de ce a emigrat fiica, nici cum cultivă unele partide râca interetnică. Pentru ve­cini e un ciudat însingurat, pentru soră un bețiv, pentru medici un trup terminat. Identitatea sa se destramă odată cu pre­țuirea celorlalți, dar nu știm nimic despre ce i-a animat viața – e un bătrân abstract, nu doar șters.

 

Este lăudabil efortul de a evita un trompe-l`oeil curent în co­mu­nism: viața indivizilor ar depinde semnificativ de politică – pe atunci, totalitară. Nu mai e vor­ba, însă, de vechiul escapism, care se re­fugia în parabole (cu sensuri multiple) și existențialism – cu seducătoarele sale in­de­terminări. În scenariile noului val, mul­te detalii sunt semnificative dincolo de concretețea unui context – conturează o încrengătură de relații, pe măsura unei mai inefabile complexități a vieții. Mai puțin lăudabilă e marginalizarea pro­gra­matică a politicului, care nu e doar de­tronat, ci și ocultat – din rege a ajuns cer­șetor. Cu mai smerite ambiții metafizice, Moartea domnului Lăzărescu ar fi putut deschide calea unor perspective revelatorii – de care ducem și azi lipsă – asupra ra­por­turilor nuanțate dintre politic și exis­ten­țial. Ne-a rămas să ne uităm la alții. De pil­dă, la Caimanul lui Moretti, mai ales la scena finală: adepții lui Berlusconi, după ce l-au aclamat în fața Palatului de Jus­ti­ție, deși tocmai condamnat (în ciuda mai multor modificări legislative ad per­so­nam), îi vor ataca brutal, la ieșire, pe ju­de­cătorii săi.

TAGS : Sfioasa Serghei Loznița film Băsescu Dragnea Mazăre Ghiță Oprea DNA baroni ceausescu Sieranevada
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.