Sorin Alexandrescu, convorbire cu Regele Mihai. „Sunt în mod legal șeful statului România“
2017-12-13 -
Actualitate Interna
0
Majestatea Sa Regele Mihai s-a întors pentru totdeauna în țară pentru a se odihni alături de străbunii săi. Interviul acordat lui Sorin Alexandrescu în toamna anului 1989, publicat în NRC, a fost al doilea dat unui român, după cel luat la Europa Liberă de Emil Hurezeanu.

 

 

 

 

La începutul lui septembrie 1989, în satul Versoix, complet calm, resedința Regelui Mihai nu se deosebea cu nimic de vilele vecine, cu orășeni retrași din căldură mai spre munte. Am ajuns pe jos, grăbit, după ce rătăcisem pe diverse alei, căci vecinii nu păreau să-l cunoască. Mi-a deschis chiar Regele, m-a invitat înăuntru și tot el mi-a servit un ceai. Nu am văzut nici urmă de personal. Tocmai această simplitate m-a fermecat. Mi-am dat seama, pe măsură ce vorbeam, că ea definea, nu un așa-zis rege burghez, ci o aristocrație mai subtilă, de structură, nu de gesticulație. Tot ce a spus a mers în același sens: nu mi-a vorbit nici de sus, nici ca martor al istoriei, ci ca un om care a făcut istorie, dar cu simplitate, fără emfază. Același lucru îl recitesc acum în text, retraducându-l în română după 17 ani, căci discuția noastră de atunci, din română, a trebuit să fie tradusă în olandeză de Jan Willem Bos. Regele Mihai vorbea o română extrem de curată, fără pic de accent, cu expresii cotidiene, dar nu ironice, ci serios, respectuos chiar față de adversar. Niciun cuvânt tăios, nici față de comunism, deși l-a combătut, nici față de tatăl său, Carol al Il-lea, deși a refuzat să-l mai vadă după ce acesta a plecat din țară. Interesul pentru fapte, nu pentru verbalizarea lor, această transparență a discursului este, și a fost totdeauna, cred, transparența firii sale. Un om care vorbește la fel de egal despre vizita sa la Regele Angliei, după război, în Palatul Buckingham, încercând, fără succes, să-l convingă să ajute România invadată de Stalin, precum vorbește mai târziu despre cum testa aparate radar în Elveția este, cred, o mare personalitate pentru că numai aceasta se poate înălța deasupra evenimentelor, și nu să rămână, vorba cronicarului, „sub vremi“.

 

Mihai se considera șeful legal al statului român, așa cum cotidianul NRC a ales să titreze pagina din ziar – het wettige staatshoofd van Roemenië – referindu-se la Constituția din 1923, singura neimpusă nici de dictatori interni, nici de ocupanți sovietici. Alt text de referință, el, ca Rege, nu (re)cunoștea. El vorbea de lege și după lege. Nu cerea tronul înapoi, ci dorea doar să revină, îndată ce se va putea, pentru „a-și sufleca mânecile“ și a se apuca de lucru. Nu puterea, ci refacerea țării era obiectivul lui, motiv pentru care un eventual vot despre monarhie putea să mai aștepte. Regăsesc aici, la nivel politic, aceeași simplitate și directețe ca și în restul comportamentului său. Nu știam atunci, în septembrie, că după numai 3-4 luni va cădea Ceaușescu. Nu mă refer aici la modul în care Regele, după Revoluție, nu a fost lăsat să intre în țară, ci chiar întors din drum, o dată, de poliție. Vreau numai să spun că simplitatea nobilă a viziunii lui politice era atunci, în septembrie, aceea a unui om din „vechiul regim“, crescut în spiritul legii, nu al puterii sau al manipulării ei. Nu este naivitate în această viziune, ci un respect al legii drepte, tot una, pentru el, și atunci când l-a înfruntat pe Antonescu ori pe Groza, și când lucra într-o întreprindere, și când vorbea cu mine, un necunoscut.

 

 

 

Viziunea lui asupra evenimentelor este istoric perfect exactă și a fost repetată de nenumărate ori. Atunci era, însă, pentru prima oară că aceste adevăruri erau spuse celor mai tineri care nu participaseră la evenimente, ca mine însumi. Am fost uluit. Aveam 52 de ani și el, doar la 24-25, dar înfruntase puteri care sfărâmaseră țara mea și pe părinții mei și de care eu scăpasem prin noroc. El nu, le înfruntase, singur. Mitologizez? Poate, dar într-o anumită dimensiune, acest mit este Istorie.

 

Se pot contesta anumite păreri din text? Greu, marginea de manevră a acestui tânăr a fost extrem de mică, riscul enorm și refuzul de-a-i implica pe alții, admirabil. Mi-amintesc teama pe care a avut-o că un eventual refuz de a-l numi pe Groza prim-minstru putea duce la o sinistră represiune. Rămâne desigur un punct întunecat al istoriei întrebarea dacă, atunci, o rezistență disperată și de unul singur la început putea declanșa un curs alternativ sau doar o baie de sânge la care anglo-americanii, probabil, tot nu l-ar fi „părăsit“ pe aliatul Stalin. Nu pot discuta asta aici, mi-amintesc doar cât am luptat cu mine însumi să nu rostesc aceste gânduri în fața Regelui, imaginându-mi-l singur în fața tancurilor sovietice. Această stăpânire de sine a unui Român de viță germană și cu maniere de lord englez mi-a inspirat tăcere și respect.

 

Curând a apărut ziarul la Amsterdam, cu un mare impact. Puțină lume cunoștea atunci pe acest rege atipic. După revoluție, s-au îmbulzit mulți la ușa lui, acum, că se putea. Nu i-am concurat. Interviul din NRC a fost al doilea dat unui român, după cel luat la Europa Liberă de Emil Hurezeanu sau al treilea, dacă socotim și cel dat radioului sau televiziunii maghiare, dar întrerupt după prima parte, urmare a protestului violent al autorităților ceaușiste! Ambele, însă, probabil, îi făcuseră curioși pe excelenții ziariști de la NRC Handelsblad, atunci ca și acum, cred, cotidianul cel mai bun al Olandei, cu totul comparabil cu Le Monde sau Allgemeine Frankfurter Zeitung. La NRC scriam eu însumi în acea vreme unul-două comentarii cu privire la România, pe săptămână, alături de un mare cunoscător al Europei de Răsarit, Peter Michielsen, și de un mare ziarist, Henk Hofland, cu care eram personal prieten, decedat de curând și declarat apoi „jurnalist al secolului“. Ambii fuseseră, separat, în România. Cu Peter urma să vin chiar pe 26 decembrie 1989 și să scriem împreună, vreo săptămână, primele două pagini, zilnic, din NRC. Figura Regelui Mihai aparține pentru mine acelei lumi, poate mai pure, sau poate doar mai naive, decât cea de azi...

 

 

 

Ați fost rege între 1927 și 1930, ca și între 1940 și 1947. Între 1930 și 1940 ați trăit mai curând retras.

Da, am fost ocupat cu studiile și cu serviciul militar. Din păcate, nu am fost niciodată informat despre treburile statului și mi-era foarte greu să câștig altfel informații militare. Am fost surprins de evenimentele din 5 septembrie pentru că nu știam nimic despre situația de fapt.

 

La 5 septembrie, Regele Carol al II-lea îl eliberează pe generalul Antonescu din închisoare și acesta îi cere să demisioneze în favoarea Dvs.

Tatăl meu a acționat sub presiune din partea Gărzii de Fier. În noaptea de 5 spre 6 septembrie eram cu toții împreună și tatăl meu a primit scrisoarea lui Antonescu în care acesta îi cerea să demisioneze. N-am luat parte la discuție, dar am fost prezent la ea.

 

În aceeași zi l-ați numit pe Antonescu premier și „conducător“ al țării.

El a pregătit totul, eu am primit doar hârtiile și a trebui să le semnez, neavând nimic de zis.

 

Documentul respectiv limita puterea regelui?

Nu, aceste limite fuseseră decise atunci când Antonescu a primit puterea și a preluat cele mai multe privilegii din mâinile tatălui meu. Când am rostit jurământul, pe 6 septembrie 1940, pur și simplu am moștenit situația dată.

 

Ce contacte ați avut între 1940 și 1944 cu Antonescu? Dvs. erați suveranul țării, iar Antonescu era „conducătorul“ ei.

Da, era o situație destul de curioasă. Relația mea cu el a fost totdeauna foarte rece. Autoritatea lui se răsfrângea asupra tuturor domeniilor, el numea funcționarii de la Palat, se amesteca chiar în viața noastră privată. Noi nu puteam face nimic. Eram ținut complet în afara treburilor statului. Antonescu ne întrebuința, ca sa zic așa, drept fațadă pentru parăzi și alte festivități. Mama mea a auzit prima oară de declarația de război împotriva Uniunii Sovietice, de pe 22 iunie 1941, la BBC, iar eu a doua zi dimineața la Radio București.

 

Ați încercat să schimbați această situație?

Nu prea se putea face nimic. Mama m-a ajutat enorm de mult ca să îndreptăm anumite lucruri. Am reușit împreună, de exemplu, să-l convingem pe Antonescu să-i aducă înapoi pe evreii deportați în Transnistria, unde-i aștepta așa-zisa Endlösung, soluția finală. Astfel au fost salvați vreo 400.000 de evrei. Tot datorită intervenției noastre nu a fost trimis în România niciun evreu la vreun lagăr de concentrare și nu a trebuit nici să poarte steaua lui David pe haină. Greșeala lui Antonescu cea mai mare a fost că a înaintat până la Stalingrad. Acest lucru nu l-a putut nimeni accepta în România. Ce căutam noi acolo? Toată lumea, inclusiv noi, eram de acord cu decizia de-a intra în Basarabia, dar niciun centimetru dincolo de Nistru.

 

Un Rege de numai 23 de ani, ajutat doar de un căpitan și de trei subofițeri, îl arestează pe Antonescu în mijlocul războiului. V-ați luat un risc enorm!

Am început cu pregătirile din 1943. Din păcate, stagnau atât discuțiile cu rușii în Suedia, cât și cu occidentalii în Cairo și Ankara. Prăbușirea frontului în nordul țării noastre ne-a oferit însă o ocazie concretă. Planul inițial, conceput împreună cu partidele politice, prevedea ca lovitura de stat să aibă loc pe 26 august, dar eu am devansat-o cu trei zile când am aflat că Antonescu urma să plece pe front pe 24; acolo nu am mai fi putut face nimic. Trimisesem chiar o telegramă aliaților în Italia, în care le ceream ca pe 26 august să bombardeze anumite obiective militare. Am încercat mai mult de o oră ca să-l convingem pe Antonescu să întoarcă frontul. Răspunsul lui a fost categoric: refuza să anunțe armistițiul pentru că nu accepta anumite condiții și pentru că nu voia să-și trădeze aliații.

 

Totuși, este curios că între ora cinci, când Antonescu a fost arestat, și ora 10 seara, când s-a citit proclamația Dvs. la radio, au trecut câteva ore în care timp nici Siguranța națională, nici armata germană nu au intervenit.

Nu cred că au știut mult, doar bănuiau că ceva s-a întâmplat. Dacă ar fi știut, ne-ar fi arestat imediat. Antonescu și alții mă considerau un copil. Când am dat lovitura de stat sub nasul lor au fost atât de uluiți, încât un timp nici n-au știut cum să reacționeze. Ăsta a fost norocul nostru. Aveam de partea noastră și câțiva oameni care au tăiat toate legăturile telefonice cu nemții. Puținii militari de partea noastă erau recruți cu trei luni de militărie, celelalte trupe erau răspândite și au sosit în București abia în noaptea de 23 pe 24 august. Comandanții germani nu au dat imediat ordinul de luptă și de-aceea trupele germane, foarte disciplinate, nu au intervenit spontan contra noastră.

 

Ce s-a întâmplat cu Antonescu după arestare?

L-am închis într-o cămăruță la etaj unde tatăl meu își păstra colecția de timbre. În acel moment nu se afla nicio unitate militară disponibilă căreia să i-l predau pe Antonescu. Eu m-am acuns undeva în munți. Comuniștii și social-democrații au fost implicați în acțiune din cauza presiunii aliaților, altfel ei nu aveau nicio greutate politică în România. Antonescu a fost scos din Palat de către Bodnăraș și oamenii lui. Eu nu eram în acel moment în București și am aflat de acest lucru abia mai târziu. Astfel, comuniștii, și nu eu, l-au predat apoi rușilor.

 

Exact un an după această reușită lovitură de stat, pe 21 august 1945, ați intrat în „greva regală“. Aveați atunci un nou premier, impus de către ruși, comunistul Groza. Războiul se terminase pe 9 mai. România era acum ocupată de alte trupe, armata sovietică, în locul celei germane. Un lucru nu s-a mai putut însă repeta: Groza nu a mai fost arestat precum Antonescu.

Era imposibil. Rușii erau mult mai numeroși decât germanii. Bucureștiul viermuia de tancuri rusești, ei se ocupau de dezarmarea și trimiterea acasă a trupelor românești, cu excepția brigăzilor comuniste formate în Uniunea Sovietică. Germanii nu avuseseră comanda asupra trupelor romînești, rușii o aveau. În timpul războiului, armata română funcționase independent și, de exemplu, eu fusesem în stare pe 23 august să aduc trupe la București. În 1945 toate trupele erau pe front, în afara țării, sub comandă rusească, și nu s-ar fi putut retrage acasă chiar dacă eu le-aș fi comandat s-o facă.

 

V-ați aflat repede în dezacord cu Guvernul Groza. Ce s-ar fi întâmplat dacă, împreună cu vechile partide democratice, ați fi intrat într-o confruntare directă cu rușii, plus comuniștii? Războiul, atunci, se terminase, rușii nu aveau niciun argument militar să ocupe România pe față.

Nu, dar aveau argumente politice: aveau nevoie să se asigure de liniște în spatele ocupației militare a Germaniei și Ungariei. Sunt absolut convins că erau gata să treacă la ocupația militară a României. Dacă ne-am fi împotrivit pe față, am fi aprins butoiul cu pulbere. Dat fiind violența lor caracteristică, rușii ar fi împușcat fără ezitare mii de oameni. Noi am încercat să salvăm ceea ce se mai putea salva.

 

Dacă rușii ar fi trecut la represalii, Occidentul ar fi trebuit totuși să intervină.

După cum am văzut mai târziu, nu cred că ar fi intervenit. Am avut atunci discuții cu reprezentanții lor în București și am înțeles că toate rapoartele lor despre amestecul rușilor în treburile interne ale Romîniei erau fie ignorate, fie refuzate, la Londra și Washington. Politica oficială a Angliei și a Americii era atunci o indiferență totală. Acum știm că se înțeleseseră cu Stalin să-i lase mână liberă în România. 10% influență în România nu însemna pentru ei nimic în practică. Toate celelalte țări din Europa de Est au nimerit de-altfel în aceeași situație. Trebuie să mai adaug însă ceva important. După 23 august, ofensiva rușilor contra germanilor s-a oprit imediat. Presupun că ei au vrut să obțină la noi același rezultat ca în Varșovia, unde au oprit ofensiva, lăsându-i pe nemți să-i nimicească pe polonezi, după care și-au reluat și ei ofensiva. La noi s-a întâmplat din fericire altfel, noi am reușit să-i scoatem din luptă pe nemți.

 

Este totuși uimitor că peste tot s-a trecut la rezistență pe scară mare contra germanilor, în timp ce contra rușilor a domnit parcă o paralizie generală.

A fost totuși rezistență, dar mai mult nu s-a putut.

 

Ați fost foarte admirat pentru întoarcerea Dvs. din Anglia în noiembrie 1947, deși trebuie să fi știut atunci că jocul se sfârșise.

Da, dar locul meu era în România, nu în străinătate. În Anglia nu mi s-a oferit nici o formă de sprijin. Regele George a avut o discuție cu mine și cu mama o întrevedere în palatul Buckingham, dar după două ore ne-a spus că Anglia nu era în stare să întreprindă nimic.

 

Dacă nu ați fi fost obligat să renunțați la tron, ați mai fi rămas în România?

Desigur. Abdicarea ni-a fost impusă prin arestarea gărzii Palatului și înlocuirea ei cu o unitate militară comunistă, plasarea de arme într-un al doilea cerc în jurul Palatului și tăierea legăturilor telefonice. În timpul discuției, Groza și-a arătat pistolul din buzunar mamei și i-a spus în germană: „Țin asta în buzunar ca să nu mi se întâmple și mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu!“. Totuși, nu amnințările lui Gheorghiu-Dej și Groza m-au făcut să renunț la tron, ci șantajul că ei altfel ar fi dezlănțuit o baie de sânge în toată țara.

 

În 1948 ați declarat la Londra că fuseseți obligat să abdicați și că de-aceea aceasta nu avea nici o valoare de drept.

Londra a fost primul loc în care am putut să dau această declarație, în Elveția și Franța acest lucru nu fusese posibil. Am repetat declarația în New York. În orice țară civilizată există principiul că un act săvârșit sub presiune fizică nu este considerat valid.

 

Declarația de la Londra are totuși consecințe juridice.

Pentru mine, în orice caz. Din păcate, mulți iau în considerare situația de fapt, nu cea de drept. De-aceea, trăiesc o viață dublă: una față de România și de români, și alta față de restul lumii. În fapt, trebuie să navighez între cele două poziții, ceea ce este foarte greu. Poate că mulți cred că restaurarea monarhiei în România ar fi foarte dificilă. Asta înseamnă că ei nu cunosc istoria noastră. Noi am avut totdeauna domnitori și, de aproape 100 de ani, regi. Unii au fost mai buni, alții mai puțin, dar ei s-au consacrat mereu bunului public.

 

Cum vă considerați acum Dvs. înșivă?

Seful legal al statului.

 

Aceasta înseamnă și că descendenții Dvs. rămân moștenitori ai tronului?

Desigur.

 

Totuși, principiul succesiunii la tron conține, dacă nu mă înșel, prevederea că urmași pot fi numai pe linie masculină.

Acest principiu exista într-adevăr în Constituția din 1923. Totuși, lucrurile se mai schimbă și am înțeles cu ani în urmă că fiica mea cea mai mare, Margareta, ar putea fi acceptată în România ca moștenitoare a tronului. Totuși, nici o discuție despre Constituție nu poate avea loc, atât timp cât nu avem un parlament adevărat.

 

Ce ați făcut după vizita Dvs. în Anglia și America din 1948?

Am fost mereu pe drum între Florența, unde avea mama o casă, și Danemarca, unde locuia soacra mea. În 1950 am mers în Anglia, unde am rămas trei ani și jumătate. Am cunoscut acolo un antreprenor american care se ocupa de aviație. Când a auzit că eram pilot din 1943, m-a invitat să vin să lucrez cu el în Elveția. Așa am ajuns aici. Am lucrat la testarea aparatului radar și a pilotului automat în avioane pentru foarte mulți clienți până în 1957, când firma a fost închisă și ne-am trezit... în stradă.

 

Și după aceea?

Am deschis, împreună cu alții de la firma americană, o firmă pentru aparate electronice. După câțiva ani, nu am mai putut rezista concurenței multinaționalelor și a trebuit să închidem firma. Mai târziu am lucrat ca broker pentru o companie greco-americană. S-au spus în România tot felul de povești despre avuțiile pe care le-aș fi luat din România la plecare. Tot ce am luat a fost cu acordul guvernului, care avea reprezentanți în toate camerele Palatului. Nu puteai lua nici o scrumieră de undeva fără ca acela să fi făcut control!

 

După atâția ani în care ați fost rege, ați trăit apoi ca un cetățean obișnuit.

Nu exista alternativă. Nu ne-am oprit însă acțiunile politice. Am înființat, împreună cu alții, Comitetul Național Român, dar acesta a trebuit să-și înceteze activitățile după câțiva ani din lipsă de fonduri. Diferite persoane m-au întrebat însă acum de ce revin pe neașteptate cu noi declarații politice. Răspunsul meu este că timp de 40 de ani nu m-am oprit nciodată din a vorbi despre situația din România. Refuz doar pe ziariștii care îmi pun întrebări despre viața mea particulară. Aceasta nu are importanță. Încă din 1951-1952 am depus mărturie în fața unei comisii a Congresului Statelor Unite. Am discutat tot timpul cu oameni politici și cu guverne, dar acestora nu li s-a făcut publicitatea cuvenită. Presa, din păcate, a avut puțin interes pentru România. La modă era atunci „coexistența“.

 

Ați remarcat interes în Occident pentru România?

Prea puțin. Lumea liberă, cum se spune, este avocatul libertății în lumea întreagă, dar interesul ei pentru Europa de Est este redus aproape exclusiv la Ungaria și Polonia și aproape deloc pentru România. Este ceva ce eu nu prea înțeleg.

 

Până spre 1980 Occidentul îl admira mult pe Ceaușescu.

Într-un anume sens, el a reușit să ducă de nas Occidentul. Se vede că „Ministerul pentru falsificarea istoriei“1 lucra foarte eficient. Noi am indicat acest lucru încă de mult timp. Din păcate, mediile occidentale purtau ochelari de cal când era vorba de România.

 

Situația s-a schimbat însă între timp mai ales datorită disidenților români.

Protestele lor nu pot singure să ducă la eliberarea României. Cu cât atrag ei însă atenția asupra situației reale din țară, cu atât mai bine. Este totuși greu de spus ce ar trebui să facă Occidentul mai exact. Am propus la un moment dat un boicot economic. De ce merg oamenii în România să facă afaceri, în timp ce cei de acolo suferă atât? În acest fel, alimentele de care este mare nevoie în România sunt exportate în străinătate.

 

Credeți că un asemenea boicot este realizabil? El nu a reușit până acum nici în cazul Africii de Sud, nici al Poloniei.

Este greu de spus cum ar trebui să funcționeze un boicot, sper că-i vom găsi cheia undeva.

 

Ați putea-o găsi în Uniunea Europeană sau în Consiliul Europei?

Este o posibilitate.

 

Lucrurile se schimbă repede în Europa de Est, dar nu în România. Cum credeți că se vor petrece evenimentele?

Este greu de spus. Ceaușescu pare insensibil la presiuni din afară, iar în interiorul țării Securitatea este atotputernică. Schimbări în interiorul partidului sunt greu de prezis. Cei șase foști lideri comuniști care au scris scrisoarea de protest sunt ei înșiși responsabili pentru situația din țară. Este bine că au spus ceva, dar nu trebuie să uităm trecutul lor. Răscoale precum cea din Brașov din 1987 au șanse de reușită doar dacă sunt generale. Nu putem nici să le cerem oamenilor de acolo jertfe de sine pe scară mare ori să-și verse sângele poate fără rost.

 

Să presupunem că se schimbă totuși ceva în situația politică actuală din România. Ce credeți ar trebui să urmeze după aceea?

În primul rând, ar trebui să reintre în funcțiune Constituția din 1923. Firul rupt atât de brutal trebuie reînnodat. Oamenii trebuie apoi să-și regăsească demnitatea și încrederea în sine. La fel, economia. Sunt atât de multe probleme, încât este greu să spui cu ce trebuie să începi. Formarea unui guvern va fi și ea dificilă. Există fără îndoială oameni de caracter, dar unde-i găsești? Clasa politică este distrusă și se cade să fie refăcută, totul trebuie reconstruit cu multă grijă. Sunt probleme la care mă gândesc fără întrerupere.

 

Vă considerați rege al României și mulți români așa vă văd. V-ați întoarce în România dacă ați fi chemat?

Desigur, dar trebuie văzut care ar fi atunci situația. Spun de mult timp că plec de la premiza că mă reîntorc în țară și că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toții și să punem țara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu. Nu mi se pare protivit să începem cu o asemenea întrebare. Ce să răspundă oamenii acum?

 

Interviu publicat în NRC Handelsblad

Traducere de Jan Willem Bos

TAGS : regele mihai casa regala funeralii abdicare razboi
Mai multe din General





Ultimile Opinii





Analiza 22





Comentarii
Total 0 comments.